
A fost odată ca niciodată un fermier, pe nume Moshe,
care trăia în Ucraina în secolul al nouăsprezecelea. I se spunea
„Moshe Simcha” (Moşe cel voios) pentru că rareori putea fi
văzut fără un zâmbet larg pe faţă.
Avea un suflet fericit şi
părea mulţumit de lume aşa cum este ea. Ca fermier, viaţa lui
nu fusese deloc uşoară, dar – în ciuda vicisitudinilor – buna
dispoziţie nu-i pierise.
Se gândise că are la dispoziţie două
alternative: fie să zâmbească şi să râdă, fie să bombăne,
încruntat şi ursuz. Ştia însă că, indiferent ce comportament ar
fi ales, lumea nu s-ar fi schimbat.
Aşa că, decisese că putea la
fel de bine să se bucure de soarta pe care o avea în viaţă.
într-o bună zi, pe când îşi ara ogorul, a descoperit în
brazdă o piatră uriaşă, cu înfăţişare stranie. A ridicat-o şi a ştiut
imediat că este de valoare. Piatra avea o strălucire aproape
orbitoare ce venea din centrul ei, ca şi cum ar fi conţinut
propriul ei soare.
Moshe a dus piatra la oraş, unde a arătat-o cumnatului
său, Shabtai, care era bijutier. Când a văzut piatra aceea, de
mărimea unui pumn, Shabtai era să se înece cu îmbucătura de
mâncare.-
De unde ai o asemenea piatră? a întrebat el uluit.
Moshe a clătinat din cap şi a arătat cu degetul mare în
sus, vrând să spună fără cuvinte: „Numai Dumnezeu ştie”.
Apoi a întrebat cu glas scăzut:
-Cât crezi că valorează?
Shabtai a zâmbit şi a arătat cu degetul mare în sus,
repetând gestul cumnatului său. Apoi a spus:
-Va trebui să duci piatra la Amsterdam pentru că
acolo este singurul loc unde ţi se va putea plăti pentru o piatră
atât de mare.
-Amsterdam? Cum să se ducă Moshe la Amsterdam?
Nu avea bani. Ar fi fost prea periculos să meargă pe ruta
terestră.
Cea mai bună soluţie era să meargă cu vaporul din
Odesa pe Marea Neagră şi Mediterana, trecând prin Gibraltar
şi, apoi, în sus, până în Olanda. Dar nu avea posibilitatea să
plătească o astfel de călătorie.
Shabtai a consimţit să-l ajute. A luat legătura cu un
căpitan de vas, un personaj dubios, care se ocupa cu
contrabanda.
Căpitanul a fost de acord să-l ia pe Moshe, pe
baza promisiunii că va fi plătit la capătul călătoriei.
Plata era, desigur, de zece ori mai mare decât costul normal al călătoriei.
Dar cui îi păsa? Moshe îşi vedea dorinţa îndeplinită.
S-a bătut palma şi Moshe s-a îmbarcat.
Avea la dispoziţie propria cabină şi era servit zilnic de un steward.
Căpitanul era un om ţâfnos şi grosolan, cu barbă neagră şi
bandaj pe un ochi, înfăţişarea lui de pirat confirmând zvonurile
care circulau pe seama lui.
Petrecea fiecare zi în tovărăşia lui Moshe, făcând glume pe seama oamenilor pe care se lăuda că-i azvârlise peste bord, ceea ce susţinea că obişnuieşte să facă ori
de câte ori îi vine.
Relata toate detaliile înfiorătoare, încercând să-l intimideze pe Moshe, dar Moshe avea un suflet vesel.
El presupunea că căpitanul glumeşte şi râdea până nu mai putea de cele relatate.
In felul acesta, cei doi se împăcau de minune.
Cât timp căpitanul râdea cu el, Moshe se simţea în siguranţă. Relativ în
siguranţă.
In fiecare zi la prânz, Moshe scotea piatra din locul
unde o ascunsese pentru a-i admira strălucirea interioară.
Stătea aşa, ca vrăjit, şi se uita la ea. Nu se gândea la banii pe
care-i va primi pentru ea; îl interesa mult mai mult frumuseţea
ei în sine.
Era o piatră splendidă şi ajunsese să ţină la ea.
Când mai rămăseseră numai două săptămâni până la momentul sosirii în Olanda, s-a întâmplat ceva groaznic.
Moshe a adormit la masa de prânz ,încă mai dormea când stewardul a venit să-şi facă datoria zilnică de a deretica şi care consta din a arunca peste bord tot ce rămăsese pe masă, în afară de ceaşcă, farfurie şi tacâmuri. Toate resturile de mâncare, bucăţelele şi firimiturile de pâine şi – în ziua respectivă – bucata aceea de sticlă veche şi murdară, care probabil zăcuse undeva prin cantină, totul a fost zvârlit peste bord într-o singură mişcare.
Când s-a trezit, Moshe a simţit că i se face stomacul ghem. Piatra dispăruse. Ştia că o pierduse definitiv.
Iar dacă afla căpitanul că nu-şi mai putea plăti călătoria şi el însuşi era definitiv pierdut.
Dar, când a apărut căpitanul în acea după-amiază, Moshe era la fel de jovial ca totdeauna. Au glumit şi au râs la fel ca-n toate celelalte zile. Desigur că Moshe nu-i spusese dintru început căpitanului nimic despre piatră de teamă ca acesta să nu i-o fure.
Acum că piatra nu mai exista, Moshe era şi mai îndreptăţit să nu-i spună nimic.
Zi după zi, în următoarele două săptămâni, cei doi erau împreună, vorbind şi glumind ca nişte vechi prieteni.
In ziua premergătoare intrării în port, căpitanul a venit la Moshe şi l-a rugat să-i facă un serviciu, I-a spus că nu avea o reputaţie prea bună prin aceste locuri şi l-a întrebat dacă ar fi dispus să treacă toată încărcătura vasului pe numele lui. Asta ar fi redus suspiciunile controlorilor vamali. Dacă Moshe era de acord, căpitanul se angaja să-i plătească o sumă frumoasă.
Desigur că Moshe a fost de acord. Ce avea de pierdut? Chiar dacă îl prindeau cu marfa de contrabandă, era mai bine decât să fie aruncat peste bord.
Contractele au fost antedatate şi semnate. Pe hârtie, Moshe era proprietarul întregului transport, care valora o sumă imensă.
In noaptea aceea s-a stârnit un vânt straniu. Zgâlţâia velatura şi urla într-un fel care-ţi îngheţa măduva-n oase.
Marinarilor le este cunoscut acest tip de vânt ca strigăt ce vine dintr-o lume de dincolo de lumea noastră.
In dimineaţa următoare, căpitanul n-a apărut pe punte. Când s-au dus după
el, marinarii au descoperit că acesta murise în timpul nopţii.
Când vasul a acostat, Moshe a devenit brusc un om
bogat. Le-a plătit tuturor marinarilor salarii triple şi tot a rămas
peste măsură de bogat.
Toată lumea era fericită.
La întoarcerea acasă, vecinii lui au constatat că e la fel
de vesel şi voios ca întotdeauna. In plus, a donat atât de mulţi
bani încât veselia lui a devenit contagioasă.
De atunci încolo, toată lumea care-l cunoştea zâmbea ori de câte ori îi era
menţionat numele.
Chiar şi astăzi, la auzul istoriei lui Moshe Simcha, oamenii par deseori să zâmbească fără nici un motiv anume, aşa cum probabil faceţi şi dumneavoastră acum.
Povestire copiata din scrisele lui David Cooper.